Woes...

Sambata, 30.06.12, ora 12:05.... Suna ca "the day after"... E, totusi, sambata in orasul meu, pe care m-am gandit sa-l "vizitez" iar, fugind de singuratate si rutina... Ma uit afara, si vad razele soarelui, gandind ce bine ar fi sa-mi poarte sufletul pana la capatul... sufletului. Sunt tare curios ce e acolo. Rezolutia asupra acestei postari este ca nu va fi neaparat una legata de orasul meu, ci de drumuri... de cai, de strazi... De fiecare data cand sufar, imi place sa vad Bucurestiul, nu conteaza, ziua, noaptea, oricand... este incredibil cat de mult ma relaxeaza plimbarea pe strazile acestui oras... cat de mult ma incarc (si de praf, veti accepta...) privind casele, strazile... Privesc, in schimb, mai putin oamenii... desi intalnesti cate putin din "toti", si fericiti, si nenorociti, si blazati, si nepasatori nesimtiti (multi, o, Doamne!)... mai gasesti chiar si indragostiti... daca nu cumva asta e chiar o specie pe cale de disparitie, cine stie? Spre deosebire de alte ocazii, cand am scris aici pentru un scop/subiect anume, de data asta scrisa e doar una care sa reduca putin din presiune... scriu, pentru ca iubesc sa scriu, chiar daca voi fi acuzat ca n-am nimic de spus (si poate chiar n-am), dar, sa stiti!, NU MA INTERESEAZA! E o poveste despre nimic, avandu-l pe "nimic" drept personaj principal, cu "nimic" drept "supporting role" (ah!, si mi-am spus sa nu mai folosesc o alta limba, care sa exprime ce/cum simt la un moment dat, dar...) si "introducing" "nimic", drept nou-venit in lumea filmelor despre nimic... Stiu persoane care-mi vor reprosa atitudinea asta "de gospodina isterica", numai ca eu voi rade, stiind care este, de fapt, adevarul :):):) Nu voi putea continua azi, pentru ca treburi presante de familie ma cheama :), sper totusi sa revin asupra subiectului asta vast... nimic.

Am agatat si o poza, desi in mijlocul unei veri ce se anunta lunga, cu un miez de iarna din orasul meu. De ce? Voi ce credeti?