Din nou "acasa", dupa o perioada indelungata. 

Azi, din nou despre orasul nostru ... am atasat o poza noua, pe care am gasit-o, impreuna cu alte cateva, la targul de antichitati, tinut in Parcul Carol weekend-ul asta. Le voi posta si pe celelalte cat de curand, dar m-am oprit asupra acesteia dintr-un motiv, sa-i spunem, particular. Nu stiu cati vor (mai) recunoaste "zona", dar va o voi spune eu: cadrul este luat de pe trotuarul cam pe unde se afla azi Hotelul Intercontinental si Teatrul National.

Va las pe voi sa descrieti ce anume va inspira imaginea. Va fi nu numai un exercitiu util, ci, mai mult, cred ca ne-ar fi greu sa gasim o imagine contemporana care sa redea o stare asemanatoare. Ce spuneti?

Spoilt city

Va puteti imagina ca in poza de alaturi este o particica din orasul nostru? O particica astazi sub casa zisa a poporului. A carui popor? Nu cred sa existe in istorie un popor cu un apetit pentru demolare (citeste: distrugere) mai mare decat romanii, in ultimii 30 ani. Unii ar spune: vae victis ..., dar, oare altii n-au fost victime, si ei, ale aceluiasi sistem? De ce au daramat mai putin? Sau, unii, deloc? Ma intreb ...

Ploua ...

Ploua ... si m-am intors la blog-ul meu, un pic neglijat in ultima vreme. Motivul pentru care vreau sa scriu azi isi are originea intr-un articol citit ieri in Adevarul, despre bisericile daramate de dictatorul ala nenorocit, dupa care unii, inca, mai suspina.

Se gasea acolo o insiruire inimaginabila de monumente distruse de "pitic" si de imbecila sa consoarta. Biserici, construite intre 1595 (!!!!!) si 1700 - 1800 au disparut peste noapte, pentru a face loc te miri carui bloc sau circ al foamei.

Voi reda lista acestor monumente, spre neuitare.

- Biserica Enei, construită iniţial din lemn (în 1611, la comanda unei soţii de târgoveţ, refăcută între 1720 şi 1724).

- Biserica Mănăstirii Pantelimon, construită în 1745 şi demolată în 1981.

- Mănăstirea Văcăreşti, ctitorie a familiei Mavrocordat, sec. al XVlll-lea. Cea mai mare mânăstire din Sud-Estul Europei, avea şcoală, bibliotecă, tipografie. Demolarea a început în noiembrie 1985 şi s-a terminat în ianuarie 1987.

- Biserica Alba Postăvari, atestată în 1595. Dărâmată în duminica de 18 martie 1987.

- Biserica Izvorul Tămăduirii, atestată din 1785. Dărâmată între 4 şi 6 august 1984.

- Biserica Spirea Veche, zidită între 1740-1750. Dărâmată prin dinamitare, în noaptea de 27 aprilie 1984.

- Biserica Sfântul Spiridon Vechi, datând din secolul al XVll-lea şi demolată la 27 august 1987.

- Biserica Cotroceni, zidită între 1679 şi 1682. Demolată în vara lui 1984. Aici s-a tipărit prima Biblie în limba romană.

- Biserica Sf. Nicolae Crângaşi, din 1564, dărâmată în mai 1986.

- Biserica Bradu Staicu, ridicată în 1740 şi demolată pe 7-8 octombrie 1987.

- Biserica Olteni, construită în 1696 şi demolată pe 12 iunie 1987.

- Biserica Sfânta Treime Dudeşti, ridicată în 1804 şi demolată în noaptea de 9 octombrie 1987.

- Biserica Gherghiceanu, demolată în 1984.

- Capela Sf. Mina, anexă a Institutului medico-legal.

- Biserica Sf. Nicolae Sârbi, datând din 1692 şi distrusă în 1985.

- Biserica Sf. Nicolae Jitniţa, atestată din 1590, demolată la 18-23 iulie 1986.

- Biserica Sf. Vineri Herasca, ctitorie a lui Matei Basarab, a fost demolată pe 19-20 iunie 1987.

Orasul, atata cat a ramas, e mai sarac si mai "laic", si asta se vede. Construim alte biserici, si asta e un lucru bun, dar parca nu de impactul celor care nu mai exista.

Daramarea celor vechi, a bisericilor de inchinaciune ale domnitorilor nostri, a dus in timp la un "erase" din constiinta publica a credintei stramosesti.

Uitati-va in jur, parca si religia noastra e una "originala", ca si democratia lui Iliescu, una noua, fara legaturi in trecut, legaturi de care am fost deposedati fara ca macar sa fim intrebati daca dorim asta ...

Am atasat o imagine care, pentru mine, este emblematica. Emblematica in sensul rau al expresiei, de data asta.

Nu pot...nu pot descrie in cuvinte ce simt, oridecateori privesc aceasta fotografie. Dar ea spune totul.

Dati-o mai departe, celor care inca suspina si pelerineaza de 26 ianuarie ... asta este ce nu trebuie sa uite !!!!

Voi reveni, pentru ca subiectul este fascinant, in dramatismul sau. Iar lista de mai sus ... este o veritabila lista a lui Schindler, romaneasca. Atata doar ca cei din lista numitului au scapat.

Lista noastra nu mai exista ....

Ninge ... dar, zapezile de altadata nu mai sunt ...

Exact! La aceasta carte ma refer. Le am pe undeva, prin biblioteca, si chiar am s-o recitesc ... cat de curand. Stiu si ca a existat serialul de care vorbeai (iata!, persoana I singular :) ), evident nedifuzat aici, dar, cu siguranta, o referinta importanta pentru modul in care britanicii percepeau Romania acelor vremi.

Romania, oamenii ei, obiceiurile ei, si - mai ales in ceea ce-i priveste pe englezi - carentele ei ... A existat o perioada cand si eu luam foarte personal orice (consideram eu) aducea atingere felului nostru de a fi, asa cum il percepeam noi ... nenoricirea face ca, asa cum ai spus-o si tu, nu suntem deloc departe de modul in care suntem catalogati. Mai mult, daca judec prin prisma ultimilor (numai) 10 ani, parca am involuat. Traiesc azi sentimentul ca nu suntem facuti pentru progres, si - mai ales - nu suntem, parca, facuti pentru civilizatie. Iar asta mi se pare lucrul cel mai grav.

Lenea, blazarea si indiferenta (iar indiferenta) au pus stapanire pe poporul nostru (oare cumva n-am fost mereu asa ?). Suntem murdari. Murdari si indiferenti. Si – mai mult – pare-se ca murdarim si totul in jurul nostru.

Ai vazut, la stiri, peste tot, fetele multora dintre cei care ne inconjoara? Oamenii par schimonositi si rai, suferinzi si fara suflet. Numai in tablourile din in evul mediu mai vedeai parca asemenea fete…

Asta, in opozitie cu fotografiile din perioada interbelica, in care lumea pe strazi parea vesela si optimista.

N-am mai avut, in ultima perioada, ocazia sa merg prin oras … sa merg, iata ce am ajuns sa imi doresc …

N-am timp, si mi-e si foarte peste-mana, lucrand in afara orasului. Mi-e dor, spre exemplu, de Cismigiu, mi-e dor tare. N-am mai fost in parcul ala de peste 15 ani, cred. N-am mai fost prin Cotroceni, dar pe unde n-am mai fost? Ma pierd de oras, ma desprind de el si ma doare ca n-am timp nici macar sa-mi plimb baietii prin orasul asta. Nu ca ar fi interesati prea tare, intrucat nu inteleg mai nimic din jurul lor (sunt inca relativ mici), dar fie si numai pentru a le povesti despre cate o cladire, sau strada …

Am citit postarea de pe blog-ul tau (imi cer scuze anticipat pentru asta) si am avut senzatia neplacuta de “deja-vu”, de “been there, done that” … urata senzatie. Si trista. Primeste, te rog, simpatia mea cea mai deplina pentru intamplarea nefericita.

Ma intreb daca imi vei permite sa postez pe blog-ul tau, din cand in cand si sper sa fii de acord. As avea si acolo cate ceva de spus … mai am (cu siguranta) foarte multe de spus, asta-i clar. Pe curand …

Azi ...18.02.09

Multumesc pentru raspuns. Subscriu opiniilor Dvs., nu doar din politete, ci din ceva mult mai mult...din trairea interioara ce imi spune ca asa este. Nu poti iubi un oras decat daca-l intelegi, daca-l simti, daca-i impartasesti "trairile". Cei despre care vorbeati nu au cum sa faca asta, fie si numai pentru ca - de cele mai multe ori - provin din locuri unde nu s-a scris vreodata macar un crampei de istorie. Lipsa de semnificatii, pentru "dezradacinati", duce la indiferenta de care vorbeati. Citatul mentionat de Dvs. apartine lui Elie Wiesel, pe care personal nu-l agreez in mod deosebit, dar care dovedeste, iata, o mare putere de patrundere. Zic asta pentru ca spusa lui poate fi aplicata intr-un context mult mai larg. Ar trebui tradusa si unora dintre "liderii" nostri de azi. Ma tem numai ca acestia nu ar prea intelege ce dorim sa le spunem ... Marturisesc ca, nu cu foarte multi ani in urma, eram unul dintre cei care de-abia asteptau sa "plece", cum se spunea, si sa lase in urma tot ceea ce tinea de romanism si de Romania. Acum insa (intelepciunea adusa de varsta sa fie oare de vina?) sunt ocazii in care de-abia astept sa ma intorc, atunci cand plec pe undeva. Nu doresc sa insist asupra acestui aspect. Nu acum. Ma bucur, in schimb, ca-mi pot impartasi gandurile, ideile, cu cineva. Si, mai ales, este reconfortant gandul ca nu esti singur in "convingerile" tale. Astfel, afirm fara inconjur, ca impartasesc teoria Dvs. privindu-i pe cei "adoptati". Pe de-a-ntregul. N-au cum sa inteleaga ... si deci nu pot actiona. Ca sa nu sune discriminator :), ma voi opri aici cu comentariile, indreptand discutia pe alte cai … Am citit mai demult, si ma gandeam deunazi sa o recitesc, o carte (o trilogie, de fapt) foarte buna. O carte de la care, practic, a pornit pasiunea mea pentru orasul "disparut". Este scrisa de o autoare britanica, ce a locuit in Bucurestiul anilor '38-'40, dar nu reusesc momentan sa-mi amintesc cum se cheama ... nici autoarea, nici titlul cartii ... Oricum, sunt atat de multe carti care vorbesc despre orasul nostru … de-as putea sa am timpul a le citi pe toate. Timpul ma preseaza din nou, dar promit sa revin cat de curand. Tot ce-mi doresc acum, de exemplu, este sa fi putut fi in masura sa fac o plimbare prin zona Izvor – Uranus, inainte de 1983 … ma mandresc cu faptul ca si astazi am in minte cateva din acele strazi, intrucat in primii doi ani de liceu am facut practica la atelierele liceului, ce se aflau undeva pe strada Izvor. Mergeam pe jos in fiecare saptamana, de la Cismigiu. Era tare frumos ... Cred ca ar fi un exercitiu util a ne reaminti cateodata despre locurile pe unde am trecut in copilarie … in tinerete … dupa caz :) Sunt sigur ca am avea ce spune/scrie. Cam atat pentru azi, iarasi din lipsa de timp … multumesc pentru comentariu si pentru timpul acordat.

Pe bulevard ...

Am gasit din nou vreme sa mai scriu cate ceva. Aparent nu reusesc sa fac acest blog vizibil si altora....voi mai incerca. 

Ce vreau sa spun azi se refera la faptul ca am avut, in ultimele zile, chiar si azi, ocazia sa merg prin oras, si - fara sa vreau - am fost urmarit de o idee care nu mi-a placut: avem un oras urat si degradat, murdar si rece ... parca nu traieste. 

Am postat poza de mai sus tocmai pentru ca, trecand azi pe acelasi bulevard, mi-am adus aminte de ea, si - inevitabil - am comparat viata care trepida acolo cu ce observam azi. 

In afara, poate, a aglomeratiei de masini, nimic nu pare sa mai aduca aminte de zilele acelea, in ciuda faptului ca este una din zonele care a "scapat" oarecum de "modernizarea si sistematizarea" lui Ceausescu.

In plus, suntem parca blocati pe a lasa sa se distruga toate cladirile vechi .... toate cladirile vechi. Sau, altfel spus, tot ceea ce mai poate aduce aminte unora (cati vor mai fi fiind) de timpurile vechi, de timpurile "alelalte", cum ziceau "cei fara de neam si Dumnezeu", uzurpatorii.

Nu prea am inspiratie azi, pentru ca nici timp nu am, dar m-am hotarat sa incep sa postez fotografiile pe care le-am strans de ceva vreme (gasite, bineinteles, prin bunavointa de a le posta a altor pasionati ai subiectului), intrucat cred cu tarie (sau nestramutat, cum zicea marele Take Ionescu)  ca, mai multe poze inseamna potential mai multi care ar putea afla ca Romania a fost si altfel decat este azi. Si, sper, mai multi tineri. 

Este atata ignoranta si nepasare acolo, afara, incat te ingrozeste. Si cel mai rau este ca nu sunt semne de indreptare. Dar despre asta mai vorbim ...

Ultimele sclipiri ... inainte ca Romania sa stinga lumina pentru mai bine de 50 ani

Cautam aseara, niste imagini ale orasului nostru de demult ... si am dat peste acest video, postat pe Youtube, cu titlul de mai sus, extraordinar de sugestiv, pe care mi-am permis sa il citez. Este de necrezut cum a putut sa "evolueze" Bucurestiul...de atunci si pana azi. Cineva, un analist economic pe care il stimez, spunea ca Romania este un stat esuat ... ei bine, avea dreptate. 

Numai privind acest mic documentar iti poti da seama ca noi, ca natie, n-am evoluat, ba dimpotriva. Iar la orizont nu se vede nimic din ce ar putea prevedea izbavirea, sfarsitul golgotei ...lumina ramane, parca, stinsa in continuare.

Ne taram prin lume, caci alt termen nu imi vine in minte, nestiuti de nimeni, si - mai mult - ridiculizati aproape de toata lumea. Incercati sa faceti un exercitiu de imaginatie. Simplu. 

Haideti sa presupunem ca cineva, un bucurestean oarecare, de acum 70 ani, s-ar pomeni transpus in lumea noastra de azi, in orasul de azi. Cum credeti ca ar reactiona la vederea orasului de azi? Mutilat, "modernizat" cu constructii oribile, cu oameni rai si nepasatori? 

Eu cred ca ar fi doborat de anarhia generala, intalnita la tot pasul. 

Astept comentarii pe acest subiect. 

Bine (c)am venit ... si eu

Fiind la moda, hop si eu cu blogu'. N-am nimic de spus, nimic de comentat, nimic de adaugat, fata de ce s-a spus deja ...
Statement-ul meu este:
"Suntem prizonieri in propria noastra tara (figurat vorbind, totusi ...) iar, unii dintre noi, si ai propriei constiinte."
Am deschis acest blog cu scopul de a atrage fotografii, comentarii, discutii sau oricare alta modalitate media de a discuta si mentine in viata ceea ce s-a numit odata Micul Paris, Bucurestiul interbelic. Sunt personal fascinat de acea perioada desi, mi se va spune, nu creez/aduc/caut nimic nou. Nici nu tintesc catre asa ceva.
Tot ce caut este sa aflu cat mai multe despre acea perioada. Au inceput sa fie din ce in ce mai putini din aceia care pot sa redea prin ochii mintii ACEL Bucuresti. Am sentimentul tot mai acut ca atunci cand ultimul reprezentant al acelor generatii, ale anilor '20-'50, se vor fi stins, ACEL Bucuresti va muri si el. Si nu e drept. Nu e drept sa ne ramana numai orasul zilelor noastre, fistichiu si inconstant, de prost-gust, manelist si asa-zis "corporatist", cu "turnurile" (si tunurile ...)diversilor miliardari din carton, PAL, PFL sau alte compozitii ...
Sunt un om oarecare dar care, prin intermediul cuiva, dus pe cea lume de o buna bucata de timp, am "cunoscut" ACEL oras. Cu povestile lui, cu strazile lui, cu oamenii lui.
Ar mai fi multe de spus, dar, deocamdata ma voi opri aici.
Voi incerca sa postez ori decate ori voi avea timp, dar voi aprecia orice alt post, din partea celor interesati.